Sanziana in mijlocul noptii se asezase pe o banca in sanul padurii. O banca tavalita in praf de multa vreme, ce tinea de urat unei mese gri cu scoarta scrijelita de timp. Langa sanziana Doamna Alba parea sa ii vorbeasca. Dar nu ii vorbea decat prin privire. Era intuneric si liniste. La marginea ierbii verzi se scalda un rau lung ziceai ca e fara sfarsit. Peste rau, un pod din piatra peste care plangeau copiii cu pielea de ciocolata.
Doamna Alba s-a ridicat, in pasi de fuga s-a aplecat peste copiii de ciocolata, le-a cuprins piciorusele in palme sarutandu-le cu multa afectiune.
Azi e ziua Doamnei Albe, gandul Sanzianei se inalta cu drag spre Ea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu