Divinitate

Dupa ce am alergat saptamani in sir in campul de maci deja ofiliti, m-am uitat spre cer. Nu mi-a venit sa cred cata lumina poate avea cerul in intregul sau. Nu am sa uit nici zambetul nici rochia alba a Fecioarei care imi mangaia sufletul. Am stiut atunci ca Binecuvantari exista. Doar ca trebuie sa ne deschidem fiinta, sa le primim in noi cu totul. Toata lumina aceea m-a invaluit cu liniste. De cateva zile sunt bine, fercita ca Dumnezeu exista.

Vicii

Mai intai esti convins cu tarie ca dulciurile sunt cele mai bune chestii ce pot exista in Univers. Apoi vezi tu ca incepi sa prinzi proportii, si ca dulciurile acestea chiar nu fac minuni. Ba dimpotriva. Te ingrasa, te uratesc, nu mai incapi in nicio haina, nu te mai iubesti in oglinda.
Si oricat de mult ti-ar placea gustul lor, vine un moment in viata cand renunti. Pentru ca nu sunt bune pentru sanatatea si psihicul tau.
Aprinzi o tigara. Si o fumezi. Pana la capat. Doamne cat de buna poate fi! Si cu cat patos te gandesti la toate cele ce-ti trec prin minte in timp ce fumezi cativa cm de tutun. Si la el renunti. Cand da cancerul peste tine, altfel nu.
Iti simti gatul uscat de parca s-ar fi mutat Sahara la tine in esofag. O vodca sa-i treaca. Sau o bere. Azi una maine a doua, pana iti versi tristetile in alcool. Am intalnit oameni care au facut-o. Dar am intalnit si pe cei care au renuntat. Apoi le-a fost bine.
Iubesti. Cu toata fiinta ta. O iubesti pe ea, femeia pe care ai cautat-o jumatate din viata. O imbratisezi, o pupi, ii spui la ureche toate gandurile tale bune si sincere. Iti promiti tie si ei ca veti fi mereu impreuna.
Dupa un timp realizezi ca "nu te mai iubeste la fel de mult". Ti se face teama. Tu nu ai nevoie de jumatati de masura. Mai bine nu-i zici nimic si fugi. Intr-un fel e si asta o libertate!
Sunt oameni formati din vicii. Placerile vietii par a fi trecatoare. Doar ca se repeta. Azi mai tragi o dusca, maine mai mananci un profiteril caloric, peste o zi te mai iubesti.  La un moment dat se sfarsesc toate, pentru a o lua de la inceput cu altele.
Aceleasi vicii....

Renunt

M-am oprit in mijlocul unui camp verde. Mirosea a iarba cruda, a soare dogoritor.
Mi-am zis ca nu se mai poate. Renunt. Sa imi impart zilele cu nefericirea. Renunt. Sa ma dau cu barca altora. Pentru ca am nevoie sa ma dau in barca mea, pe marea mea. Sa curg de mana cu el pe raul acela albastru unde noi doi am ascultat muzica din anii de de mult. Renunt. Sa cred ca lor le mai pasa de cine as fi eu in esenta. Renunt. Sa mai storc din ochi lacrimi, de unde sa-mi botesc fiinta in milioane de sifonuri. Renunt. La cersit aprecieri, si blagosloviri. Renunt. Sa nu mai fiu eu cea care se bucura de actiunile care imi plac.
Renunt. La nelinisti, la telefoane cu iz de mofturi, la prietenii fade si nemultumiri vis-a vis de moi.
Renunt. La griji, la implicari.
Imi iau binele de mana. La el nu renunt!

La raul albastru

La raul albastru se merge cu trenul, cu pasii, sau cu inima deschisa spre gandurile tale.
S-a luat si Sanziana si s-a dus la raul albastru. Sa asculte muzica vapoarelor parcate intre stancile colturoase.
In drumul sau l-a regasit pe Fat- Frumos. Stiti voi... pana acum Fat- Frumos vroia sa umble fleaura prin Imparatie.
Avea cu el Fat-Frumos un papirus pe care l-a inmanat Sanzianei de acum libera in singuratatea ei. Pleoapele sale ramasera atintite asupra cuvintelor scrise de pana lui Fat-Frumos:
" Draga mea,
Mi-au ajuns zilele hoinaritului cu pasii acestia ai mei desprinsi din noroi. Am cautat zile in sir raspunsurile la golurile din launtrul meu. Tu esti raspunsul a toate. Pentru ca nu stiu ce m-as face fara felul tau de a fi. Ma simt parte cu parte descompus si trist. Nu am vrut sa plangi peste macii tai, nu am vrut sa transformi raul albastru in ape tulburi. Mi-am dorit numai sa intelegi. Lupta aceasta din mine. Nu isi au rost cuvintele, nici macar sufletele decojite. Ar trebui sa intelegem ca in Regat exista vanturi dulci si blande ca cele din zilele de vara, dar mai exista si cele de iarna: reci, aspre. Mi-au trecut amandoua prin coaste. 
Te-am asteptat aici la raul tau albastru. Sa mi te iau de mana, sa iti spun ca vreau langa tine sa infrunt orice primejdie, orice impas al vietii. Chiar si atunci cand sunt incapatanat, hoinar, sufletul mi-e cu tine. Cu toata fata din tine."
La raul albastru cei doi aduna scoici pentru casa lor din mare.

Daruri din lumea copiilor

Venise Sanziana din lanul sau de maci, de acum uscati. La margine de dumbrava auzise un glas de clestal, lin precum susurul apei in miez de vara. Un motocel de fetita se juca in zborul albinelor.
Ramase Sanziana uimita de clopotelul acela viu. Mainile, ochii, picioarele, glasul, sunau toate a bucurie.
Luase Sanziana fetita de mana, o iubise la pieptul sau si incepusera impreuna sa alerge peste dealurile Imparatiei, ca printesele care alearga dupa stelele de pe cer.
"Unde s-a dus luna?" intreba fetita.
"A cazut in lac." raspunse Sanziana.
"Si de ce cade luna in lac?"
"Pentru ca o alunga soarele"
"Dar soarele unde-i?"
"E pe cer...trebuie sa apara in curand."
"Dar de unde apare soarele?"
De unde apare soarele? ramase Sanziana muta in fata curiozitatii copilariei. De unde vine soarele? Cine ti-l daruieste tie pe Dl. Soare?
Soarele Sanzianei venise azi din lumea copiilor, din glasul aurit al motocelului de fetita.
Sanziana o iubeste pe Erika.

Marin Sorescu - Boala

Doctore, simt ceva mortal
Aici, in regiunea fiintei mele
Ma dor toate organele,
Ziua ma doare soarele
Iar noaptea luna si stelele.

Mi s-a pus un junghi in norul de pe cer
Pe care pana atunci nici nu-l observasem
Si ma trezesc in fiecare dimineata
Cu o senzatie de iarna.

Degeaba am luat tot felul de medicamente
Am urat si am iubit, am invatat sa citesc
Si chiar am citit niste carti
Am vorbit cu oamenii si m-am gandit,
Am fost bun si-am fost frumos...

Toate acestera n-au avut nici un efect, doctore
Si-am cheltuit pe ele o groaza de ani.
Cred ca m-am imbolnavit de moarte
Intr-o zi
Cand m-am nascut.