Cum e cu singuratatea...?

Un ghem de mohair. Pufos, lung, interminabil. Ma gandeam eu ca ar fi viata. Sau o minge rotunda mare, ce se rostogoleste mereu. Sau un nor pe care sa te catari cu tot corpul tau. Sau mii de multumiri, si zambete. Sau curaj, salt, agonie, extaz, putere, sau durere. E viata pana la urma. Si e a ta.
Tu te bucuri? Eu da!
Ieri ma gandeam...ca sunt aici, langa supa asta de la pranz, singura in pauza de masa, cu gandul la o buza atarnata de buzele sotului meu, si cu alt gand la cat de nervoasa si singura ma simteam in clipa aceea. Apoi, cu aburii supei si cu jocul copiilor de la fantana, mi-am dat seama ca toti suntem singuri. Numai ca nu avem curaj sa o spunem. Suntem cica inconjurati de prieteni, dar nu are nimeni nici un rinichi pentru tine..nici macar unul dintre parintii tai. Ca nu mai sunt buni rinichii..nu de alta....
Ar trebui la un moment dat sa ne infruntam singuratatea si frustrarile. Sa incetam cu intrebarile la adresa noastra. Cu neajunsurile. Pentru ca suntem bine, respiram, mergem, traim. Traim ceea ce am ales noi sa traim. Nu ne-a impus nimeni sa facem un lucru obligatoriu. Am plecat dintr-un loc sau altul pentru a ne regasi, pentru ca mai tarziu sau acum, sa ne spunem convisi "e bine ceea ce fac, ma multumeste".
Singuratatea asta se poate indupleca. Nu e atat de urata. Daca stii cum sa o iei, cum sa-i vorbesti, devine prietenoasa. Pentru ca numai ea iti ofera clipele in care sa te regasesti pe tine cu valorile tale. Doar cand esti singur iti accepti defectele, greselile, accepti ca tie iti place turcoazul chiar daca altora le inteapa retina, accepti ca tie iti place sa mergi cu trenul chiar daca altii prefera masinile, te gandesti cu drag la faptul ca tie iti place sa daruiesti neconditionat chiar daca altii cauta sa faca rau. Cand sunt singura imi plac kg mele in plus, imi place mirosul brioselor mele, imi plac cuvintele noi pe care le citesc in fiecare zi, chiar daca nu le inteleg. Imi place la sala unde sunt numai babe, si eu printre ele. E mai bine. Un loc unde nu sunt pitipoance cu maieuri sub tate. Imi place de mine cu mine. Mi-a servit la ceva singuratatea de ieri, si sufletul meu de azi.

Oricum - Maica Tereza

Oamenii sunt adesea neînţelegători, iraţionali şi egoişti...
Iartă-i, oricum.

Dacă eşti bun, oamenii te pot acuza de egoism şi intenţii ascunse...
Fii bun, oricum.

Dacă ai succes, poţi câştiga prieteni falşi şi duşmani adevăraţi...
Caută succesul, oricum.

Dacă eşti cinstit şi sincer, oamenii te pot înşela...
Fii cinstit şi sincer, oricum.

Ceea ce construieşti în ani, alţii pot dărâma intr-o zi...
Construieşte, oricum.

Dacă găseşti liniştea şi fericirea, oamenii pot fi geloşi...
Fii fericit, oricum.

Binele pe care îl faci astăzi, oamenii îl vor uita mâine...
Fă bine, oricum.

Dă-i lumii tot ce ai mai bun şi poate nu va fi niciodată de-ajuns...
Dă-i lumii tot ce ai mai bun, oricum.

La urma urmei, este între tine şi Dumnezeu...
N-a fost niciodată între tine şi ei, oricum.

Femei care iubesc prea mult

"Când a iubi înseamnă a suferi, înseamnă că iubim prea mult. Când aproape toate conversaţiile noastre cu prietenii se învârt în jurul LUI -problemele lui, gândurile lui, sentimentele lui - şi aproape toate propoziţiile noastre încep cu "el...", înseamnă că îl iubim preamult.

Când îi găsim scuze pentru indispoziţiile, iritările, indiferenţa sau tăcerile prelungite, punându-le pe seama unei copilării nefericite şi încercăm să acţionăm ca terapeuţi, înseamnă că îl iubim prea mult.

Când citim o carte de auto-ajutorare, dar subliniem toate pasajele care l-ar putea ajuta pe el, înseamnă că îl iubim prea mult.

Când nu ne plac valorile lui, comportamentul şi caracterul Iui, dar le suportăm, gândindu-ne că, dacă suntem îndeajuns de atrăgătoare şi tandre, va dori să se schimbe de dragul nostru, înseamnă că îl iubim prea mult."

Robin Norwood 

Poveste scurta

Privirile noastre din trecut
s-au regasit dupa rasfirari de vant.
Nu am stiut de anii nostrii
cand au venit, cand s-au oprit, cand au trecut.
Privirile noastre din prezent
se inunda in simtiri de iubire
in secunde, minute, ore
despre noi doi.

Despre dragoste si alti demoni

Nu, nu stii cand incepe si nici cand se va termina povestea voastra. Nu stii nici macar de ce ai ales-o pe ea. Sau tu, de ce  l-ai ales pe el. Pentru ca v-ati placut, pentru ca v-ati pierdut impreuna in zilele voastre negre si asa impreuna, agatati de mana ati format un cuplu care a sarit cat de sus a putut peste obstacolele din viata.
Sunteti inca impreuna. Va treziti dimineata in trupurile goale, si va pupati chiar daca va miroase gura, va imbratisati chiar daca nu v-ati facut dusul de dimineata. Ajungi sa iti placa mirosul lui nespalat. Pentru ca tu stii ca el e Barbatul tau. Si in zilele in care nu merge totul cum vrei. Cand te enervezi ca viata nu e o bezea roz din care ti-ai imaginat ca vei gusta toata viata. Te trezesti intr-o alta dimineata indragostita de el, innebunita dupa viata ta cu el alaturi. Dintr-o data iti schimbi planurile. Nu mai vrei sa pleci peste mari si tari singura, pentru ca nu ar suporta sufletul tau ruptura asta. Cauti sa imbini utilul cu placutul. Te indragostesti mai crunt, te infingi in el ca o capusa, el sta langa tine ca un sfesnic al noptii. Te vegehaza, il veghezi.
Ti-ai propus tu cand erai mica, ca vei avea grija de Barbatul tau. Altfel de cat au facut-o femeile din jurul tau.  Ai inteles ca un Barbat nu are nevoie de multe ca sa fie fericit. Cum am citit intr-un post al unei femei "barbatii se intretin cu un sandwich si cu vaginul deschis". E atat de simplu! Doar sa iti doresti sa ti-l tii langa tine. Sa fie al tau, sa te iubeasca pentru ceea ce esti. Daca nu te iubeste sa il inveti sa te iubeasca. Pentru ca de asta ramane omul langa tine. Ii place cine si ceea ce esti.
Mintile noastre nascoces demonii care separ iubirile. Demonii mincinosi, cei ai ascunzisurilor, demonii geloziei, si ai furiei. Ne lasam purtati de ceea ce vedem in jur, in loc sa ne scoatem scuturile pntru iubire, sa le tipam drept in fata:" hai sa vad! cum ma muti tu Demone de aici! Piei sa nu te vad! Nu plec, eu imi iubesc Barbatul!".

10 luni de trairi

In ultimile 10 luni,e primul moment in care pot sa ma descalt de toate cele ce ma incaltau pana azi. Mi-am dezbracat hainele grele in locul rochiei mele mov de matase. Respir. Ma simt libera si capabila sa fac ceea ce imi place asa cum imi place. Pot sa privesc, incepand de ieri catre oglinda viitorului meu.
Am cumva siguranta ca Miniul ma asteapta dupa colt. Un colt de inca cinci ani. Dar voi roii inspre tocurile mele inalte, spre casa mea plina de prajituri, miros de vanilie, ciocolata, paine proaspata de casa, rulouri de Cordon Bleu (toate preparate de mine), un sot care va veni cu berea dupa el in loc de trandafiri, dar care va fi oricand gata sa-mi ia tancii sa-i joace pana la oboseala. Pentru ca stiu eu, ca el iubeste copiii (el inca nu stie, sau ii e frica sa o spuna cu voce tare). Voi vorbi asa cum trebuie despre negoturi, targuieli si alte mestesugarii in limba lor, a celor pe care nu aveam habar ca ii voi intelege in 10 luni de zile.
Nu mi se mai blocheaza timpanele, nu mi se mai strange stomacul cand aud gajaielile lor. Nici macar nu ma mai intreb ce inseamna "doch" sau ce spune tanti in tramvai (vocea inregistrata).  Am intrat orecum in normal. Mi drag sa ii aud pe copchii tipand, enervandu-se, injurand in limba lor. Uite asa mai invat si eu cate o expresie de colt de strada. O rumeg bine. Cine stie cand imi foloseste? Never say never.
Am invatat in timpul acesta ca la o relatie muncesti. Ca indiferent de cat de greu ti-ar fi, trebuie numaidecat sa vorbesti cu jumatatea ta. Sa vorbesti cand nu are chef de tine, sa-i vorbesti cand stii ca ai dat cu bata in balta, sa ii explici ca tu esti frustrat/ a, ca nu mai ai rabdare, ca vrei de toate si simti ca nu ai nimic, ca ti-e teama, ca timpul ti se pare crud. Sa-i soptesti iubirile tale chiar daca par stinse, chiar daca tu crezi ca nu il/ nu o mai iubesti. Vorbiti. Mult. Asa cum am facut eu cu Barbatul. Inca suntem vii, suntem noi doi. Azi linistiti. Nu se stie maine ce furtuni vor veni. Dar acum suntem in sfarsit bine!
Rabdare. Un  termen a carui semnificatie am descoperit-o in fiecare zi, in locul nou. Multa, multa rabdare. Nu am crezut ca atat de tare doare rabdarea. Ca iti stoarce puterile si le rasuceste ca un pumnal in coltul fiecarei vene din tine. I-am facut loc ca unui ser vital. O injectie la care faceam alergie. Plina de bube cu nervi, spasme si zvacniri din picioare. Aiurea! Ne-am obisnuit. Intr-un final te obisnuiesti cu toate. Acum stiu ca fara rabdare nu faci nimic in Imparatie straina. No chance!
Am cunoscut oameni (partea mea preferata). Oameni frumosi. Care ne-au primit ca unul de al lor fara sa stie cine esti si ce faci, sau ce intentii ai. Ne-au daruit timp. Sa ne cunoastem. Sa ciocnim cocktailuri, sa ne bataim in pasi de dans, sa ne facem cadouri de Craciun, sa ne spunem "La multi ani!" de aniversari. Am reintalnit persoane din clasa I, de la scoala mea, in acelasi oras din Imparatia Straina. Cat de mica poate fi lumea asta mare uneori? I-am cunoscut pe Spidi, Feona, Josheph, Jane, toti colegii de apartament, toti cei de la scoala, toti cei de la interviuri, toti cei de la Ong-uri. Oameni. Multi oameni. Ce ne-am face fara ei? Eu una, fara socializare nu exist!
Am muncit. Inca muncesc mult. Am constientizat cat de mult pot aduce joburile aste mici, de duzina. Si cat de greu este orice inceput. Am realizat ca trebuie doar sa fii tu insuti. Sa nu iti uiti nicicand zambetul, sa nu ti-l alungi de pe chip. Fara zambet esti acru. Muncii nu ii faci fata in postura de acritura. Nu nu! Iar la munca asta de acum, descopar cat de fascinanta este arta gatitului. Si cata pasiune pot pune oamenii in tot ceea ce gatesc cu doar doua maini. Cat de delicate sunt decourile farfuriilor, si cat marketing poate exista intr-o singura felie de portocala intepata cu o frunza de menta. Publicul tinta: papilele gustative din gura fiecarui client. "La creme broule" din mainile lui Terrie venite direct din Franta, aduceau armonia perfecta intr-o statuie de zahar ars si budinca cu acelasi iz. Ziua de Duminica cu Spidi, forta lui de mai bine de 20 de ani, aceeasi constiinta si strigatul de dupa oale "ich machennnnn".
Am plans. A fost greu. De multe ori, de foarte multe ori m-am simtit una cu pamantul. Am fost dezamagiti. Amandoi. Pentru ca ai asteptari. De la tine, de la ceilalti. Cand vezi ca asteptarile alea ale tale nici macar nu se indreapta spre tine, pici. Te ghemuiesti in scorbura pamantului si iti plangi tristetile. Am gustat doua saptamani din paine cu unt, peste care intindeam marmelada in culori visinii de sange. Nu aveam nimic. Nici speranta, nici viitor, nici curaj.  Ne-am cheltuit ultimii bani pe un petec albastru in care am inceput sa ne dormim toate sentimentele. Mai intai sub fereastra mansardei, apoi langa perete. In perioada aceea imi uram sangele. Mi-a trebuit timp. Sa inteleg ca nu este vorba nici de acceptare, nici de cordialitate. Nu era vorba despre nimic.  Doar ca uneori sangele iti curge afara din vene. Si nu se mai intoarce. Nicicand. Asta mi s-a intamplat si mie. Acum nu mai doare atat de tare. Sau cel putin am incetat sa plang. M-am obisnuit. Tot din ciclul "am plans" fac parte frustrarile. Reprosurile catre Barbat, rupturile dintre noi. Moartea ingerilor dinaintea fiecarui somn. In Imparatia Straina au murit ingerii nostrii. Nu am sa uit nicicand.  S-au nascut aici nervi despre care nu as fi banuit ca exista in noi. Momente de ura, clipe in care nu mai puteam. Nici eu, nici el. Istoviti amandoi.
Am avut curaj. Sa ne prindem de mana, sa cumparam bilet spre Imparatia Straina, sa o cunoastem indeaproape cu tot ce are ea. Am avut curaj sa dam nas in nas cu birocratia. Ne-au tremurat chilotii cand am avut interviu pentru camera de la mansarda. Vorbeam engleza, nicidecum graiul Imparatiei. A durat 3 ore interviul. Apoi o saptamana inca pentru a afla rezultatele. Mai rau ca la licenta. Ne-au venit inimile la loc cand ne-au spus ca suntem "admisi". Am avut curaj sa punem banii la bataie, pe chirie si petecul albastru de care am scris mai sus. Curajul, nebunul ne-a indemnat mai departe. Cand l-am cunoscut eu pe Terrie (ex-sef) la un interviu in limba franceza. Tot un grai strain Imparatiei. Dar am avut curaj ca am indraznit sa-l vorbesc. Am mai obtinut un "admis" la categoria "experienta in campul muncii". Ne-am bucurat. Curaj- avantaj un punct, noi- avantaj un punct. Curaj tampit am avut cand m-am certat cu Tilica (actualul sef - "Tilica" = nickname) in limba oficiala a Imparatiei pe care inca nu o stapanesc. Dar eu m-am certat. Mi-am spus punctul de vedere, atat de patimas incat nenea mi-a aratat usa spre directia "iesi". Nu am iesit. Ba mai bine. Am ramas. Si lui i-a placut. Si mie. Facem echipa acum. Dam rod.
Ne-am indragostit. De locurile prin care am umblat. De gradina imensa din curtea castelului, de tramvaiele lor aproape mereu punctuale, de Cafeaua de la Polonic, de bulevardul principal. De mansarda noastra frumoasa si foarte colorata. De bucataria unde Eva si-a agatat toate cartile postale, flyere, vederi.  De turnul din Durlach. Lacul din spatele casei in care am stat prima luna jumatate, padurea cu frunzele ruginii care imi fosneau sub picioare la fiecare alergatura. Nu mai vorbesc de nucile, merele, perele pe care le putei culege in orice moment la inceputul lui noiembrie. Apoi a venit primavara. Milioane de narcise, lalele. Vara s-a transformat in maci, trandafiri si tei. M-am indragostit de Bici, de stilul de viata practicat in Imparatie.
Am crezut. Ca daca iti doresti cu adevarat, se implineste. Am crezut ca puterea mea vine de la o forta supranaturala pe care eu o numesc Dumnezeu. Si in care cred cu tarie. Pentru ca fiecare dorinta a mea s-a concretizat intr-un fel sau altul. Am crezut in cuplul pe care noi il formam si am trecut cu bine pana acum de obstacolele asternute pana azi. Am crezut ca ma pot ridica din scorbura pamantului. Plansa cum eram, m-am ridicat intr-o zi, apoi in alta, si in inca una pana m-am intalnit cu mine. Am crezut in mine aia puternica. M-am luat de mana si mi-am zis "aici eu pe tine nu te las! Miniul te asteapta, Barbatu te asteapta, doi copii superbi, si un master de facut. Tu te smiorcai ca proasta??"  Am crezut in visele mele. Nu ma opresc niciodata din
"a crede". Fara, nu mai sunt eu.
Azi sunt fix 10 luni de la prima zi din noua noastra viata in Imparatia Straina.