In ultimile 10 luni,e primul moment in care pot sa ma descalt de toate cele ce ma incaltau pana azi. Mi-am dezbracat hainele grele in locul rochiei mele mov de matase. Respir. Ma simt libera si capabila sa fac ceea ce imi place asa cum imi place. Pot sa privesc, incepand de ieri catre oglinda viitorului meu.
Am cumva siguranta ca Miniul ma asteapta dupa colt. Un colt de inca cinci ani. Dar voi roii inspre tocurile mele inalte, spre casa mea plina de prajituri, miros de vanilie, ciocolata, paine proaspata de casa, rulouri de Cordon Bleu (toate preparate de mine), un sot care va veni cu berea dupa el in loc de trandafiri, dar care va fi oricand gata sa-mi ia tancii sa-i joace pana la oboseala. Pentru ca stiu eu, ca el iubeste copiii (el inca nu stie, sau ii e frica sa o spuna cu voce tare). Voi vorbi asa cum trebuie despre negoturi, targuieli si alte mestesugarii in limba lor, a celor pe care nu aveam habar ca ii voi intelege in 10 luni de zile.
Nu mi se mai blocheaza timpanele, nu mi se mai strange stomacul cand aud gajaielile lor. Nici macar nu ma mai intreb ce inseamna "doch" sau ce spune tanti in tramvai (vocea inregistrata). Am intrat orecum in normal. Mi drag sa ii aud pe copchii tipand, enervandu-se, injurand in limba lor. Uite asa mai invat si eu cate o expresie de colt de strada. O rumeg bine. Cine stie cand imi foloseste? Never say never.
Am invatat in timpul acesta ca la o relatie muncesti. Ca indiferent de cat de greu ti-ar fi, trebuie numaidecat sa vorbesti cu jumatatea ta. Sa vorbesti cand nu are chef de tine, sa-i vorbesti cand stii ca ai dat cu bata in balta, sa ii explici ca tu esti frustrat/ a, ca nu mai ai rabdare, ca vrei de toate si simti ca nu ai nimic, ca ti-e teama, ca timpul ti se pare crud. Sa-i soptesti iubirile tale chiar daca par stinse, chiar daca tu crezi ca nu il/ nu o mai iubesti. Vorbiti. Mult. Asa cum am facut eu cu Barbatul. Inca suntem vii, suntem noi doi. Azi linistiti. Nu se stie maine ce furtuni vor veni. Dar acum suntem in sfarsit bine!
Rabdare. Un termen a carui semnificatie am descoperit-o in fiecare zi, in locul nou. Multa, multa rabdare. Nu am crezut ca atat de tare doare rabdarea. Ca iti stoarce puterile si le rasuceste ca un pumnal in coltul fiecarei vene din tine. I-am facut loc ca unui ser vital. O injectie la care faceam alergie. Plina de bube cu nervi, spasme si zvacniri din picioare. Aiurea! Ne-am obisnuit. Intr-un final te obisnuiesti cu toate. Acum stiu ca fara rabdare nu faci nimic in Imparatie straina. No chance!
Am cunoscut oameni (partea mea preferata). Oameni frumosi. Care ne-au primit ca unul de al lor fara sa stie cine esti si ce faci, sau ce intentii ai. Ne-au daruit timp. Sa ne cunoastem. Sa ciocnim cocktailuri, sa ne bataim in pasi de dans, sa ne facem cadouri de Craciun, sa ne spunem "La multi ani!" de aniversari. Am reintalnit persoane din clasa I, de la scoala mea, in acelasi oras din Imparatia Straina. Cat de mica poate fi lumea asta mare uneori? I-am cunoscut pe Spidi, Feona, Josheph, Jane, toti colegii de apartament, toti cei de la scoala, toti cei de la interviuri, toti cei de la Ong-uri. Oameni. Multi oameni. Ce ne-am face fara ei? Eu una, fara socializare nu exist!
Am muncit. Inca muncesc mult. Am constientizat cat de mult pot aduce joburile aste mici, de duzina. Si cat de greu este orice inceput. Am realizat ca trebuie doar sa fii tu insuti. Sa nu iti uiti nicicand zambetul, sa nu ti-l alungi de pe chip. Fara zambet esti acru. Muncii nu ii faci fata in postura de acritura. Nu nu! Iar la munca asta de acum, descopar cat de fascinanta este arta gatitului. Si cata pasiune pot pune oamenii in tot ceea ce gatesc cu doar doua maini. Cat de delicate sunt decourile farfuriilor, si cat marketing poate exista intr-o singura felie de portocala intepata cu o frunza de menta. Publicul tinta: papilele gustative din gura fiecarui client. "La creme broule" din mainile lui Terrie venite direct din Franta, aduceau armonia perfecta intr-o statuie de zahar ars si budinca cu acelasi iz. Ziua de Duminica cu Spidi, forta lui de mai bine de 20 de ani, aceeasi constiinta si strigatul de dupa oale "ich machennnnn".
Am plans. A fost greu. De multe ori, de foarte multe ori m-am simtit una cu pamantul. Am fost dezamagiti. Amandoi. Pentru ca ai asteptari. De la tine, de la ceilalti. Cand vezi ca asteptarile alea ale tale nici macar nu se indreapta spre tine, pici. Te ghemuiesti in scorbura pamantului si iti plangi tristetile. Am gustat doua saptamani din paine cu unt, peste care intindeam marmelada in culori visinii de sange. Nu aveam nimic. Nici speranta, nici viitor, nici curaj. Ne-am cheltuit ultimii bani pe un petec albastru in care am inceput sa ne dormim toate sentimentele. Mai intai sub fereastra mansardei, apoi langa perete. In perioada aceea imi uram sangele. Mi-a trebuit timp. Sa inteleg ca nu este vorba nici de acceptare, nici de cordialitate. Nu era vorba despre nimic. Doar ca uneori sangele iti curge afara din vene. Si nu se mai intoarce. Nicicand. Asta mi s-a intamplat si mie. Acum nu mai doare atat de tare. Sau cel putin am incetat sa plang. M-am obisnuit. Tot din ciclul "am plans" fac parte frustrarile. Reprosurile catre Barbat, rupturile dintre noi. Moartea ingerilor dinaintea fiecarui somn. In Imparatia Straina au murit ingerii nostrii. Nu am sa uit nicicand. S-au nascut aici nervi despre care nu as fi banuit ca exista in noi. Momente de ura, clipe in care nu mai puteam. Nici eu, nici el. Istoviti amandoi.
Am avut curaj. Sa ne prindem de mana, sa cumparam bilet spre Imparatia Straina, sa o cunoastem indeaproape cu tot ce are ea. Am avut curaj sa dam nas in nas cu birocratia. Ne-au tremurat chilotii cand am avut interviu pentru camera de la mansarda. Vorbeam engleza, nicidecum graiul Imparatiei. A durat 3 ore interviul. Apoi o saptamana inca pentru a afla rezultatele. Mai rau ca la licenta. Ne-au venit inimile la loc cand ne-au spus ca suntem "admisi". Am avut curaj sa punem banii la bataie, pe chirie si petecul albastru de care am scris mai sus. Curajul, nebunul ne-a indemnat mai departe. Cand l-am cunoscut eu pe Terrie (ex-sef) la un interviu in limba franceza. Tot un grai strain Imparatiei. Dar am avut curaj ca am indraznit sa-l vorbesc. Am mai obtinut un "admis" la categoria "experienta in campul muncii". Ne-am bucurat. Curaj- avantaj un punct, noi- avantaj un punct. Curaj tampit am avut cand m-am certat cu Tilica (actualul sef - "Tilica" = nickname) in limba oficiala a Imparatiei pe care inca nu o stapanesc. Dar eu m-am certat. Mi-am spus punctul de vedere, atat de patimas incat nenea mi-a aratat usa spre directia "iesi". Nu am iesit. Ba mai bine. Am ramas. Si lui i-a placut. Si mie. Facem echipa acum. Dam rod.
Ne-am indragostit. De locurile prin care am umblat. De gradina imensa din curtea castelului, de tramvaiele lor aproape mereu punctuale, de Cafeaua de la Polonic, de bulevardul principal. De mansarda noastra frumoasa si foarte colorata. De bucataria unde Eva si-a agatat toate cartile postale, flyere, vederi. De turnul din Durlach. Lacul din spatele casei in care am stat prima luna jumatate, padurea cu frunzele ruginii care imi fosneau sub picioare la fiecare alergatura. Nu mai vorbesc de nucile, merele, perele pe care le putei culege in orice moment la inceputul lui noiembrie. Apoi a venit primavara. Milioane de narcise, lalele. Vara s-a transformat in maci, trandafiri si tei. M-am indragostit de Bici, de stilul de viata practicat in Imparatie.
Am crezut. Ca daca iti doresti cu adevarat, se implineste. Am crezut ca puterea mea vine de la o forta supranaturala pe care eu o numesc Dumnezeu. Si in care cred cu tarie. Pentru ca fiecare dorinta a mea s-a concretizat intr-un fel sau altul. Am crezut in cuplul pe care noi il formam si am trecut cu bine pana acum de obstacolele asternute pana azi. Am crezut ca ma pot ridica din scorbura pamantului. Plansa cum eram, m-am ridicat intr-o zi, apoi in alta, si in inca una pana m-am intalnit cu mine. Am crezut in mine aia puternica. M-am luat de mana si mi-am zis "aici eu pe tine nu te las! Miniul te asteapta, Barbatu te asteapta, doi copii superbi, si un master de facut. Tu te smiorcai ca proasta??" Am crezut in visele mele. Nu ma opresc niciodata din
"a crede". Fara, nu mai sunt eu.
Azi sunt fix 10 luni de la prima zi din noua noastra viata in Imparatia Straina.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu