Eu,

m-am ghemuit ieri in starea mea de durere si am plans. Nu pot nici acum sa imi explic de ce. Dar totusi eul meu, cel adanc ascuns in straturile mine-ului, stie de ce a plans. Si inca mai vrea sa planga. Nici Sanziana nu a mai suportat macar o secunda patul sau de maci. Mi-a mai ramas scrisul, de fapt am revenit la scris. Asa cum faceam in liceu, cand in jurnalele mele cu coperti verzi scriam. Despre ce simt, despre ce vreau, pe cine iubesc, pe cine vreau sa iubesc, despre cine nu se lasa iubit la vremea aceea. Mai scriam mult despre Dumnezeu. Pe care azi il cam ignor fizic, insa nu si cu simturile. Tot cu El fac ceea ce fac, si tot Dumnealui imi ridica pasii morti.
Mda..nu mi-au secat lacrimile si nici macar tristetea launtrica. Sunt suparata, imi cer dreptul de a fi suparata. Pentru asta plang, sau dau cu pumnii in masa. Pentru ca paharul rabdarilor mele s-a cam deversat. Au pus in el picatura cu picatura, fapturile din jurul meu, cele care ma compatimesc ca eu "saraca de mine" la o varsta destul de inaintata nu am casa mea. Ca eu, mi-am pierdut ani seriosi din viata studiind. Ca eu cica, auzi Domnle' nu sunt realizata!
Si ce ma rog inseamna "sa te realizezi"?! Sa te fu** la cinspe' ani, sa-ti tragi barbat din obligatie, sa-ti torni o caruta de copchii pe care sa ii abandonezi cu timpul, pentru ca ai obosit? Sa mananci inghetata apoi sa bagi in tine friptura? Sau sa tragi o dusca de opt martie, sa-ti rupi piciorul si sa traumatizezi adolescenta de langa tine?
Mi-am dorit atat de multe lucruri frumoase de cand eram copil balai cu parul scurt si cret. Credeam ca le voi avea pe toate. Le-am avut pe toate cele pentru care am luptat, pentru care am muncit, pentru care am trudit.
Tragedii personale nu am avut. Doar cateva psihologice. Pe care de o perioada le rumeg din ce in ce mai puternic. Nu se mai tocesc. Ies parca mai multe la ivela. Ma enervez pe mine, ma enervez pe eul meu incapatanat care nu stie cum sa stearga durerile adunate cu timpul.
Parca uneori ma gandesc ca nu m-am nascut unde trebuia. Cand trebuia. Poate ca oamenii din viata mea au fost..sunt doar cateva episoade dintr-o poveste. Jumatate fericita, jumatate nefericita.
Imi place sa zambesc, vreau sa zambesc tot timpul. Sa port haine ciudate si culori. Mai ales in ultima perioada cand nu-mi dau toti banii pe chirie, si chestii strict necesare cum se intampla de multe ori in Iasi.
Imi place sa citesc. Carti. Si doua trei bloguri.
Imi place de parul meu cret, si de inima mea care de multe ori iubeste pe cine nu trebuie, si cand nu trebuie. Ma face unica in felul sau de a fi.
Imi place sa fiu in relatii bune cu toata lumea. Sa fac bine, sa primesc bine.
Imi place nespus de mult sa fiu apreciata. Sa simt prin oameni ca locul meu e acolo unde ma aflu.
Imi plac multe multe multe lucruri, actiuni, miresme, gesturi. Doar ca azi le-am uitat. Le-am alungat. Simt ca drumul acesta nou pe care ma aflu, ma istoveste. Imi vine sa urlu la toata lumea. Inclusiv la casperul meu. Asa cum am facut de altfel. Pentru ca uita de mine. De feminitatea mea. De cat de simpatica sunt eu. Sau daca nu uita, nu vrea sa-mi spuna. Nicioadata...aproape niciodata. M-am mutat in regatul Singuratatii. Imi spune printre dinti ca sunt ipocrita. Ca nici eu nu stiu sa il apreciez. Ca sunt un critic nascut pentru a-i critica lui toate actiunile. Cum pot sa pretind eu de la cineva apreciere, cand eu nu stiu sa ofer ...apreciere?!?
Ma gandeam ca poate totusi barbatii au rolul lor in a transforma femeile in printese. Eu nu mai sunt printesa. Nici nu stiu daca si cand am fost printesa. Pentru ca eu mi-am ingradit casperul cu inel pe deget, pentru ca eu l-am privat de libertatea nebuna de care au nevoie toti masculii in viata lor.  Eu daca vreau sa fiu printesa ma fac singura. Nu vine nicio zana cu bagheta ei fermecata. Nici un print pe calul sau alb sa-mi aduca rochie din tull cu pantofi de clestar. Imi iau singura faptura si ma duc in regatul Sanzienelor, cand vreau sa visez.
Uneori am chef sa ma duca el. Pe brate, ca pe o povara, sa simt ca se chinuie cu mine. Ca as avea 100 de kilograme, si ca el pentru ca ma iubeste nu m-ar scapa o secunda.
Sunt femeie si plang. Chiar daca lacrimile mele starnesc reactii de "taci in p*** mea". Vreau sa plang pentru ca am nevoie. Ma exteriorizez. Cand sunt bucuroasa, ori trista.
Azi scriu dintr-un colt. Sunt ghem cu totul. Ma dor stomacul, tamplele, coloana vertebrala.
Poate intr-o zi, (nu stiu in ce secol se vor intampla toate astea) voi inceta sa ma intreb de ce nu am primit iubire de la mama si sor'mea, de ce casperelul ma trateaza ca pe o cenusareasa si nu ca pe o printesa, de ce m-am ales eu cu mine asa de naiva si inocenta...
Pana atunci....sunt ghem si plang.