Plec

A trecut saptamana aia urata din viata mea. Dar nu cu totul. Rebufnesc uneori golurile din mine, care ma fac sa vreau sa plang. Sa ma inchid intr-un dulap (cum faceam in timpul studentiei), sa-mi aud lacrimile, sa nu ma opresc din suspine, ca tare bine ma simt cu inima plansa.
Mi-am propus sa opresc din cursuri. Macar o luna sa fac pauza. Ma enerva prea tare profa aia care venea si dormea la cursuri mai mult ca toti cursantii la un loc. Asa ca m-am decis sa invat singura, acasa.
Pe naiba! Am deschis cartile sporadic. Am recapitulat doua trei chestii legate de gramatica si timpul meu a zburat. Care e treaba cu timpul asta? De  ce nu are rabdare cu noi? As vrea sa il leg de mine, si sa il controlez. Ca ma trezesc la ora 07:00 sau la 10:00 tot aia e. Nu fac nimic. Nici macar nu dorm. Pentru ca sunt stresata. Mereu ma gandesc maine fac aia si ailalta. Azi de exemplu vreau sa ma apuc si aici de voluntariat. Ma duc sa le spun ca vreau sa lupt contra timpului meu, sa-mi impart diminetile cu zambetul sau plansul copiilor.
Pranzul si restul zilei imi sunt deja ocupate. Oarecum tot cu un fel de nimicuri. Nu-mi place de mine. Ca sunt instabila. Am fost o zi fericita. Cand am vazut lacrimile din ochii sai. Cand mi-a vazut suferinta si mi-a zis ca nici el nu mai suporta sa ma vada atat de plansa. Am mai tras un bocet in bratele sale. Apoi am plecat sa intind afurisitul ala de aluat de pizza. Fac alergie de la faina aia. Mi se inrosesc mainile.
In toamna asta vreau sa ma duc, sa plec, sa vad la ce nivel sunt cu germana asta care devine din ce in ce mai irezistibila. Pentru ca mi-e asa de dor de mediul cultural. De oamenii simplii si destepti. De discutiile cu aer boem!
Pentru ca as vrea ca 2012 sa fiu in Mannheim pe holurile Universitatii, la o cafea cu altii ca mine.
Tot imi mai doresc flori, si scrisori, si mesaje dragute in cutia mea postala. Imi doresc sa plec acum departe pentru cateva zile, care sa dureze mult mult. Cand ma intorc lucrurile sa se fi schimbat.
Ieri am avut o discutie cu una dintre multele mele matusi. Asta de ieri mi-e cea mai draga din toate. Singura cred. Era sufletul sau istovit. Si-ar fi dorit sa aiba un dulap al iei, in care sa nu-i auda nimeni sunetul trist al inimii sale. Era certata cu viata. Si suparata foc pe barbatul sau. Care de o viata si-a luat concediu de la viata.
M-am gandit eu in mine, ca suntem atat de idioate incat pentru un gram de iubire, sa ne sinucidem toate trairile? Daca si casperul isi va lua concediu? Daca nu se va schimba nimic? M-a apucat o teama cumplita!
Eu imi iubesc omul. Ca e al meu. Dar nu iubesc atat de multe la el! Lucru care probabil ne tine aproape.
Ma intreb de ce dracu le e atat de greu barbatilor sa aiba curaj, sau sa fie oleac' mai harnici, sau mai romantici, sau mai sensibili? Hm? De ce?
Eu plec...pe bicileta catre sansa mea de a fi din nou voluntar.