Se desprinsera din camp flori de mac, rosii, cu gustul lor de opium spre visare. Sanziana isi facuse pat din mac, astepta sa se nasca din privirile sale, raurile de sange ale macilor.
Foc, ingeri si demoni in tabloul peste care acrilul ramse intepenit pentru eternitate. Cum avea sa stie Sanziana ca macii imbata fluturii cu parfumul lor? In timp ce privea orizontul alb, vazuse Sanziana un fluture care ii amintea de ceilalti fluturi si de inca doua palme strivindu-i.
Lasati fluturii liberi in florile de maci sa se piarda, sa se tolaneasca in nemarginire. Rupse Sanziana din florile Nemarginirii, sa-si faca din ele cununa peste plete imbatate de soare. Se innegrisera florile. Murisera.
Gasise dupa zile de mers, un sunet. Era muzica vantului care isi inchise zborul. Era linistit. Canta despre scoarta maro a arborilor, despre pasarile ratacite, si despre Nibelungi.
Nu-i plac Sanzianei catusele, lanturile acelea mari si grele. Nu vrea Sanziana papuci daca ea vrea sa alerge desculta din maci, in mare. Ea vrea sa poarte rochii tesute de albastrul marii, palarii din matasea broastei, umbrele din floarea soarelui, pat din macii ei rosii.
Vrea Sanziana sa-si intinda mintea cu visele ei cu tot, peste viata!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu